Misterul bisericii trăsnite

"Satul fără Biserică e ca omul fără inimă" - Ştefan Paraschiv

      În drumul meu spre satul care mi-a vegheat copilăria, o ruină a unui lăcaş sfânt, odată impunător, îmi răscoleşte pofta de necunoscut, de neînţeles, de mister ce trebuie dezvăluit. Bătrânii din vecinătate spun că mânia Divinităţii s-a revărsat asupra bisericii când un cuplu, adăpostindu-se de o furtună în tinda protectoare a edificiului, au început să se iubească, săvârşind păcatul desfrânării. Astfel, un fulger s-a coborât din înaltul cerului şi a izbit Casa Domnului, din ea rămânând doar ce se vede astăzi.

      Cu o umbră de frică în voce, o femeie mi-a spus că noaptea, târziu, când bezna pune stăpânire, se aud diverse sunete, înspăimântătoare pentru cei ce nu sunt "de-ai locului", pentru că biserica ar fi construită pe un vechi cimitir.

       Aş putea susţine că lăcaşul de cult este "protejat" de un falnic nuc, crescut în mijlocul Sfântului Altar, chiar lângă piatra unde cândva, a existat Sfânta Masă. Ciudat este că, din toate icoanele pictate pe ziduri, au rămas doar ctitorii bisericii (cu anul în care s-a sfinţit), pisania (Inscripţie pictată la intrarea într-o biserică cuprinzând o invocație religioasă, numele ctitorului, motivarea zidirii sau date asupra monumentului respectiv) şi icoana Maicii Domnului cu Pruncul. Peretele pe care este zugrăvită schiţa bisericii este crăpat, iar spărtura seamănă cu un fulger, despicând fresca exact în locul în care se spune că ar fi lovit fulgerul. Orice înscris rămas este cu litere chirilice şi foarte şters, cunoştiinţele mele reduse neputând să mă ajute. 

       Bătrânii satului se tem să defrişeze locul, de frica lui Dumnezeu, căci, spun ei, "Ce-i în biserică rămâne în biserică!". Tot ei afirmă că nucul crescut este semn de la Domnul şi nici nu le trece prin cap să-l taie, indiferent dacă străpunge zidurile ce au rămas azi ca mărturie că acolo, cândva, se slujea lui Hristos.