miercuri, 30 mai 2012

Despre dor

             Nu puţini suntem aceia care am avut bătăi de cap cu dorul. Unii îl consideră sentiment, alţii instinct sau durere. Lucian Blaga spunea însă că "Dorul este un organ de cunoaştere a infinitului". Într-adevăr, dorul nu este un sentiment, o trăire sau o durere, el este cel care ne permite să trecem prin dragoste şi prin toate etapele ei, dorul există, pur şi simplu, fără să fie aşteptat, chemat sau dorit.
             Ne punem întrebarea " De ce Lucian Blaga a asemănat dorul cu un organ de cunoaştere a infinitului?". Cred că dorul este al şaselea simţ pe care numai cine iubeşte îl poate dobândi. Avem ochi pentru a vedea, urechi pentru a auzi, nas pentru a adulmeca, avem piele pentru a simţi şi gură pentru a gusta. De ce nu am fi înzestraţi şi cu dor, pentru a cunoaşte infinitul? Totodată, cred că această analogie a dorului cu un organ dovedeşte existenţa sa în noi, involuntar, fără să ştim când apare sau dispare dorul.
             Dorul nu se vindecă. Acesta se sedimentează şi vine altul peste el. Pe de altă parte, a ne fi dor înseamnă că iubim, că avem ce să dorim, pe cine să dorim.
             În acelaşi timp, ne-am putea întreba "De ce un organ de cunoştere a infinitului?". Dorul este organul sufletului, aşa cum ochii, nasul, gura sunt organe ale trupului. Dorul ne duce într-o călătorie în timp, ne trezeşte amintiri şi ne oferă nostalgie, dar ne şi dă puterea să iubim, să aşteptăm şi să ne gândim la posibile scenarii cu final fericit.
             Lipsa sufletului pereche stimuleză, trezeşte dorul, ducându-ne într-un Univers în care iubirea e infinită, singurătatea e infinită, tristeţea e infinită şi nici măcar timpul nu mai există.
             În concluzie, dorul poate fortifica dragostea, pentru că după ce am cunoscut infinitul nu vom mai putea da drumul iubirii, dar poate şi sfărâma ceva ce s-a clădit cu încredere şi pasiune.
            Dorul este o balanţă ce se înclină în funcţie de greutatea iubirii purtate.

joi, 24 mai 2012

Scrisoare de amor

             Târgu-Jiu,
24.05.2012
Ma cherie,
Nu orice zicere este capabilă să înfîţişeze amoarea mea. Orişice paralelă nu are vrednicia de a zice că se aseamănă cu amorul nostru. Nici o orătanie nu iubeşte zborul, nici o plantă nu adoră apa cea de toate zilele şi nici un bărzăune nu iubeşte mierea floricelelor aşa cum cordul meu îl iubeşte pe al tău. Perpetuu te zăresc, aud şoşotul tău şi percep mânuţa ta lunecând pe umeraşul meu pieligos.
Şi înrobeşti buzele mele mărunţele cu o pupătură lungă şi dulceagă.
Şi atâta mă inund în ochii tăi vaşti şi apărători şi mă îmbăt de vederea ta ca de un şpriţ de vară cu vin alb şi doar giugiuleala ta mă dezmeticeşte.
Aş zăbovi lângă tine până când veşnicia s-ar săvârşi şi enormitatea s-ar număra!

Sărut două petale de crin imperial,
T.