Pur Românesc

Vine 1 Decembrie şi se umple facebook-ul cu statusuri gen "Iubesc România!", poze cu tricolor, şi motive pentru care România e cea mai frumoasă ţară din lume. Nu mă înţelegeţi greşit. Îmi iubesc ţara, drapelul şi tot ce ţine de ea. Dar o iubesc tot timpul, nu doar de întâi decembrie. Nu îmi arăt falsa afecţiune pentru Patria Mamă doar de ziua ei. Nu încep să spun pe 2 decembrie că "urăsc că sunt român", "mi-e ruşine că sunt român". Nici pe 3, nici pe 4 nici pe 10 nici pe 15, nici niciodată. A-ţi iubi ţara înseamnă să-ţi arăţi dragostea prin fapte, prin mici atenţii care să facă ziua altui om mai frumoasă, nu înjurând conducătorii, vandalizând şi pătându-i numele cu gesturi care ne fac de râs. Iubeşte România necondiţionat, cu bune şi cu rele, cu ţigani, cu români, cu hoţi, cu oameni cinstiţi, cu gropi, cu uliţe asfaltate, cu mizerie, cu oameni care fac curat, cu minciună, dar şi cu adevăruri dureroase, cu bătăi şi cu scandaluri, cu pacifişti, cu autostrăzi neterminate, dar şi cu cele terminate, cu nedreptăţi, cu salarii tăiate, cu pensii mici, cu corupţie şi cu legi împotriva firii, cu taxe şi guvernanţi ipocriţi care promit şi luna de pe cer în schimbul unui vot, cu oameni care îşi vând votul pe o pâine, cu blocuri gri, comuniste, cu palate de sute de mii de euro, cu oameni săraci care nu au după ce bea apă, cu oameni bogaţi care nu ştiu ce fel de apă să bea: minerală, semicarbogazoasă, plată, cu lămâie, fără lămâie, cu manelişti şi cocalari, cu rockeri şi muzică house, cu muzică populară şi muzică etno, cu Taraf Tv, dar şi cu Rock Fm, cu Zăvoranca, Tonciu, Pestriţu şi alte buruieni, dar şi cu Stela, Arşinel, cu Piersic, Nicolaescu, şi Draga Olteanu, cu Bănel, Cristea, Opriţa, cu Hagi, Duckadam şi Rică, cu Ponor şi cu Răducan, cu Nadia şi cu Urzică, cu oameni simpli, credincioşi, dar şi cu cei pentru care credinţa înseamnă publicitate, cu analfabeţi, needucaţi, dar şi cu olimpici de talie internaţională, cu sistem sanitar infect, spitale gata să cadă şi medici care nu te bagă în seamă dacă nu le dai mită, dar şi cu doctori care te vor sănătos, fără un preţ anume, oameni pentru care sănătatea e mai presus decât orice hârtie băgată într-un plic, îngeri, care lucrează cu feşe cumpărate de pacienţi, şi sterilizaţi doar cu apă şi săpun, dar care fac minuni, mai presus de orice clinică privată, cu cetăţeni ce-şi strigă foamea în stradă, cu alţii care îi văd indiferenţi la televizor, cu profesori pedofili ori acuzaţi de viol, cu dascăli care îşi ştiu menirea, ştiu de ce sunt la catedră în fiecare oră, zi, săptămână, cu eleve porno, cu huligani ce îndrăznesc să ridice mâna la cel care încearcă să-i formeze, dar şi cu silitori, şcolari care iubesc cartea, cu BAC-ul picat cu nota 1, dar şi promovat cu 10, cu oameni plecaţi pe alte meleaguri să le fie mai bine, atât lor cât şi celor dragi, cu cei care au rămas aici, în ciuda salariilor mizere, cu mine, cu tine, cu Ion şi cu Măria, cu Floarea şi badea Gheorghe, cu Văsile ăl' din capul satului, cu X şi Y, cu Păunescu, cu Eminescu, Bacovia, Stănescu, Blaga, Coşbuc şi cu baladele lui Topârceanu, cu Manolescu şi cu Lovinescu, cu engime, cu nopţi de dragoste şi de război, cu cireşari, cu câte şi mai câte lucruri ce ne leagă de scumpa noastră ţară. Şi noi? De ce o batjocorim?
România trebuie iubită, că e ţara noastră, că s-a vărsat atâta sânge pentru ea, că-i mică şi frumoasă, binecuvântată cu dealuri, câmpii şi văi adânci, cu munţi ce-s încărcaţi cu aur, cu cărbune, cu sare, cu Delta care-i casă atâtor specii de păsări, de animale, cu Ardealu şi cu Moldova, cu Muntenia, Oltenia, Banat. Avem de toate! Noi trebuie să fim schimbarea pe care vrem să o vedem. Noi! Noi am rămas! 

Misterul bisericii trăsnite

"Satul fără Biserică e ca omul fără inimă" - Ştefan Paraschiv

      În drumul meu spre satul care mi-a vegheat copilăria, o ruină a unui lăcaş sfânt, odată impunător, îmi răscoleşte pofta de necunoscut, de neînţeles, de mister ce trebuie dezvăluit. Bătrânii din vecinătate spun că mânia Divinităţii s-a revărsat asupra bisericii când un cuplu, adăpostindu-se de o furtună în tinda protectoare a edificiului, au început să se iubească, săvârşind păcatul desfrânării. Astfel, un fulger s-a coborât din înaltul cerului şi a izbit Casa Domnului, din ea rămânând doar ce se vede astăzi.

      Cu o umbră de frică în voce, o femeie mi-a spus că noaptea, târziu, când bezna pune stăpânire, se aud diverse sunete, înspăimântătoare pentru cei ce nu sunt "de-ai locului", pentru că biserica ar fi construită pe un vechi cimitir.

       Aş putea susţine că lăcaşul de cult este "protejat" de un falnic nuc, crescut în mijlocul Sfântului Altar, chiar lângă piatra unde cândva, a existat Sfânta Masă. Ciudat este că, din toate icoanele pictate pe ziduri, au rămas doar ctitorii bisericii (cu anul în care s-a sfinţit), pisania (Inscripţie pictată la intrarea într-o biserică cuprinzând o invocație religioasă, numele ctitorului, motivarea zidirii sau date asupra monumentului respectiv) şi icoana Maicii Domnului cu Pruncul. Peretele pe care este zugrăvită schiţa bisericii este crăpat, iar spărtura seamănă cu un fulger, despicând fresca exact în locul în care se spune că ar fi lovit fulgerul. Orice înscris rămas este cu litere chirilice şi foarte şters, cunoştiinţele mele reduse neputând să mă ajute. 

       Bătrânii satului se tem să defrişeze locul, de frica lui Dumnezeu, căci, spun ei, "Ce-i în biserică rămâne în biserică!". Tot ei afirmă că nucul crescut este semn de la Domnul şi nici nu le trece prin cap să-l taie, indiferent dacă străpunge zidurile ce au rămas azi ca mărturie că acolo, cândva, se slujea lui Hristos.

Despre dor

             Nu puţini suntem aceia care am avut bătăi de cap cu dorul. Unii îl consideră sentiment, alţii instinct sau durere. Lucian Blaga spunea însă că "Dorul este un organ de cunoaştere a infinitului". Într-adevăr, dorul nu este un sentiment, o trăire sau o durere, el este cel care ne permite să trecem prin dragoste şi prin toate etapele ei, dorul există, pur şi simplu, fără să fie aşteptat, chemat sau dorit.
             Ne punem întrebarea " De ce Lucian Blaga a asemănat dorul cu un organ de cunoaştere a infinitului?". Cred că dorul este al şaselea simţ pe care numai cine iubeşte îl poate dobândi. Avem ochi pentru a vedea, urechi pentru a auzi, nas pentru a adulmeca, avem piele pentru a simţi şi gură pentru a gusta. De ce nu am fi înzestraţi şi cu dor, pentru a cunoaşte infinitul? Totodată, cred că această analogie a dorului cu un organ dovedeşte existenţa sa în noi, involuntar, fără să ştim când apare sau dispare dorul.
             Dorul nu se vindecă. Acesta se sedimentează şi vine altul peste el. Pe de altă parte, a ne fi dor înseamnă că iubim, că avem ce să dorim, pe cine să dorim.
             În acelaşi timp, ne-am putea întreba "De ce un organ de cunoştere a infinitului?". Dorul este organul sufletului, aşa cum ochii, nasul, gura sunt organe ale trupului. Dorul ne duce într-o călătorie în timp, ne trezeşte amintiri şi ne oferă nostalgie, dar ne şi dă puterea să iubim, să aşteptăm şi să ne gândim la posibile scenarii cu final fericit.
             Lipsa sufletului pereche stimuleză, trezeşte dorul, ducându-ne într-un Univers în care iubirea e infinită, singurătatea e infinită, tristeţea e infinită şi nici măcar timpul nu mai există.
             În concluzie, dorul poate fortifica dragostea, pentru că după ce am cunoscut infinitul nu vom mai putea da drumul iubirii, dar poate şi sfărâma ceva ce s-a clădit cu încredere şi pasiune.
            Dorul este o balanţă ce se înclină în funcţie de greutatea iubirii purtate.

Scrisoare de amor

             Târgu-Jiu,

24.05.2012

Ma cherie,
Nu orice zicere este capabilă să înfîţişeze amoarea mea. Orişice paralelă nu are vrednicia de a zice că se aseamănă cu amorul nostru. Nici o orătanie nu iubeşte zborul, nici o plantă nu adoră apa cea de toate zilele şi nici un bărzăune nu iubeşte mierea floricelelor aşa cum cordul meu îl iubeşte pe al tău. Perpetuu te zăresc, aud şoşotul tău şi percep mânuţa ta lunecând pe umeraşul meu pieligos.
Şi înrobeşti buzele mele mărunţele cu o pupătură lungă şi dulceagă.
Şi atâta mă inund în ochii tăi vaşti şi apărători şi mă îmbăt de vederea ta ca de un şpriţ de vară cu vin alb şi doar giugiuleala ta mă dezmeticeşte.
Aş zăbovi lângă tine până când veşnicia s-ar săvârşi şi enormitatea s-ar număra!

Sărut două petale de crin imperial,

T.