Nu puţini suntem aceia care am avut bătăi de cap cu dorul. Unii îl consideră sentiment, alţii instinct sau durere. Lucian Blaga spunea însă că "Dorul este un organ de cunoaştere a infinitului". Într-adevăr, dorul nu este un sentiment, o trăire sau o durere, el este cel care ne permite să trecem prin dragoste şi prin toate etapele ei, dorul există, pur şi simplu, fără să fie aşteptat, chemat sau dorit.Ne punem întrebarea " De ce Lucian Blaga a asemănat dorul cu un organ de cunoaştere a infinitului?". Cred că dorul este al şaselea simţ pe care numai cine iubeşte îl poate dobândi. Avem ochi pentru a vedea, urechi pentru a auzi, nas pentru a adulmeca, avem piele pentru a simţi şi gură pentru a gusta. De ce nu am fi înzestraţi şi cu dor, pentru a cunoaşte infinitul? Totodată, cred că această analogie a dorului cu un organ dovedeşte existenţa sa în noi, involuntar, fără să ştim când apare sau dispare dorul.
Dorul nu se vindecă. Acesta se sedimentează şi vine altul peste el. Pe de altă parte, a ne fi dor înseamnă că iubim, că avem ce să dorim, pe cine să dorim.
În acelaşi timp, ne-am putea întreba "De ce un organ de cunoştere a infinitului?". Dorul este organul sufletului, aşa cum ochii, nasul, gura sunt organe ale trupului. Dorul ne duce într-o călătorie în timp, ne trezeşte amintiri şi ne oferă nostalgie, dar ne şi dă puterea să iubim, să aşteptăm şi să ne gândim la posibile scenarii cu final fericit.
Lipsa sufletului pereche stimuleză, trezeşte dorul, ducându-ne într-un Univers în care iubirea e infinită, singurătatea e infinită, tristeţea e infinită şi nici măcar timpul nu mai există.
În concluzie, dorul poate fortifica dragostea, pentru că după ce am cunoscut infinitul nu vom mai putea da drumul iubirii, dar poate şi sfărâma ceva ce s-a clădit cu încredere şi pasiune.
Dorul este o balanţă ce se înclină în funcţie de greutatea iubirii purtate.