joi, 3 decembrie 2009

The "Yum Yum" dream

Pleoapele ochilor se apleacă îngreunate de o oboseală ciudată. Când luna-şi picură argintul, iar plânsul auriu al unei stele se cutremură lin în al cerului văzduh (bla, bla..), eu pătrund inconştientă într-o lume fără glas, fără ură, fără minciună (mhm...visee), într-o lume a poveştii adoptată de vis. Cică navighez pe bătrânul râu de lapte ce bate-n maluri chiar mai alb ca zăpada, într-o barcă de napolitană cu vanilie şi glazurată cu ciocolată. Odată ajunsă pe litoralul compus în totalitate din zahăr brun şi mari bulgări de frişcă peste care s-a presărat ciocolată rasă, am păşit uimită de sălbatica splendoare interminabilă. Un zid de tiramisu (omg=p~) învăluia de jur împrejur muntele de bezea pe care se scurge caramelul auriu şi strălucitor topit de căldura soarelui. Valurile de lapte izbesc mânioase malurile solide ale visului, ajungându-se aproape de amăruiele rădăcini ale copacilor ce îşi sprijină capul de cer, făcuţi numai din îngheţată de mentă cu bucăţi mari de ciocolată. Un lac de şampanie scânteia neîncetat şi ameţea cu parfumul său. Zmeura se găsea precum în lumea reală iarba (adică buruienile, nu altceva...) şi bananele erau gata decojite şi îmbibate în finetti cu arahide. Mergeam tot înainte şi mă agăţam de lianele din spaghete cu nucă, iar tălpile mi se scufundau în stafidele aromate. Frunzele din marţipan îmi gâdilau gleznele, iar mirosul dulce al norilor din vată de zahăr, aşezaţi pe cea mai mare acadea albastră care poate exista, mă adormea din ce în ce. Mă trezesc brusc şi îmi arunc genele împăienjenite către fereastra aburită şi înceţoşată şi văd soarele alunecând pe cer. Timpul curgea (ca în pictura lui Dali) strigând şi urlând descreierat să mă ridic din pat (că doar o viaţă am şi pe aia o dorm) dar eu nu îl ascultam (ce încapăţânată!).

luni, 26 octombrie 2009

Dragii noştrii, dragi părinţi...

În timp ce citeşti, ascultă melodia din josul postării. Da, ai ghicit, vreau să îţi ating sufletul. Vreau să îţi schimb atitudinea faţă de ei, şi ţine minte: părinţii nu mor niciodată, ei doar se ascund undeva, unde ne pot veghea în siguranţă.
"Enigmatici şi cuminţi
Terminându-şi rostul lor,
Lângă noi se sting şi mor,
Dragii noştri, dragi părinţi!"
Adrian Păunescu
Sunt versuri scrise din inimă, din suflet, cu condei tremurător şi întinate în lacrimi sincere. "Enigmatici şi cuminţi" trec în nefiinţă şi pleacă spre un tărâm de îngeri, de unde ne pot veghea, "terminându-şi rostul lor" de copii, părinţi şi mai departe bunici, cu un norişor de păr alb ce le înconjoară chipul blând şi răbdător. Cu ochii mici şi limpezi, adânc astupaţi în faţa palidă încreţită în riduri minuscule ştampilate de anii grei pe care i-au săvârşit, "lângă noi se sting şi mor," lăsând o durere surdă, mai mare decât o operaţie neanesteziată, lăsând lacrimi, lăsând bocete cumplite. Citeşte şi meditează care este rostul acestei scrieri. Aplică tâlcul emanat de postare. Sunt totuşi, "dragii noştrii, dragi părinţi"...
"Pentru cei ce ne-au făcut
Dă un ordin, dă ceva
Să-i mai poţi întîrzia
Să o ia de la-nceput.
Au plătit cu viaţa lor
Ale fiilor erori , Doamne, fă-i nemuritori
Pe părinţii care mor. "
Şi tot aşa stând şi meditând, gândeşte-te la "cei ce ne-au făcut". Gândeşte-te la ei ca la un înger. Poate chiar la propriu. Se sting precum nişte "lumânări în cuib de cuc, parcă tac şi parcă ning". Ia vezi... nu merită "un ordin, ceva să-i mai poţi întârzia" pentru "c-au plătit cu viaţa lor ale fiilor erori"? "Doamne!!! Fă-i nemuritori pe părinţii care mor!"
"Ia priviţi-i cum se duc
Ia priviţi-i cum se sting
Lumînări în cuib de cuc
Parcă tac şi parcă ning.
Plini de boli şi suferinţi
Ne întoarcem în pămînt
Cît mai sîntem, cît mai sînt,
Mîngîiaţi-i pe părinţi.
E pămîntul tot mai greu
Despărţirea-i tot mai grea
Sărut mîna, tatăl meu!
Sărut mîna, mama mea!"
"Plini de boli şi suferinţi" au trăit în viaţa dăruită de cer, pentru a-şi îndeplini rolul bine stabilit acolo, undeva, şi se întorc în pământ, pentru că "Din pământ eşti făcut, în pământ vei merge". "E pământul tot mai greu" şi "despărţirea tot mai grea" şi cu toţii ştim asta. Dar totuşi, "cât mai suntem, cât mai sunt, mângâiaţi-i pe părinţi".
Şi într-un final de povestire poate plictisitoare, poate interesantă, poate neconcentrată destul, poate exagerat de siropoasă, închei prin a spune nişte ultime cuvinte:
"Sărut mîna, tatăl meu! Sărut mîna, mama mea!"
Stefan Hrusca - Ruga pentru parinti Asculta mai multe audio diverse