Pleoapele ochilor se apleacă îngreunate de o oboseală ciudată. Când luna-şi picură argintul, iar plânsul auriu al unei stele se cutremură lin în al cerului văzduh (bla, bla..), eu pătrund inconştientă într-o lume fără glas, fără ură, fără minciună (mhm...visee), într-o lume a poveştii adoptată de vis. Cică navighez pe bătrânul râu de lapte ce bate-n maluri chiar mai alb ca zăpada, într-o barcă de napolitană cu vanilie şi glazurată cu ciocolată. Odată ajunsă pe litoralul compus în totalitate din zahăr brun şi mari bulgări de frişcă peste care s-a presărat ciocolată rasă, am păşit uimită de sălbatica splendoare interminabilă. Un zid de tiramisu (omg=p~) învăluia de jur împrejur muntele de bezea pe care se scurge caramelul auriu şi strălucitor topit de căldura soarelui. Valurile de lapte izbesc mânioase malurile solide ale visului, ajungându-se aproape de amăruiele rădăcini ale copacilor ce îşi sprijină capul de cer, făcuţi numai din îngheţată de mentă cu bucăţi mari de ciocolată. Un lac de şampanie scânteia neîncetat şi ameţea cu parfumul său. Zmeura se găsea precum în lumea reală iarba (adică buruienile, nu altceva...) şi bananele erau gata decojite şi îmbibate în finetti cu arahide. Mergeam tot înainte şi mă agăţam de lianele din spaghete cu nucă, iar tălpile mi se scufundau în stafidele aromate. Frunzele din marţipan îmi gâdilau gleznele, iar mirosul dulce al norilor din vată de zahăr, aşezaţi pe cea mai mare acadea albastră care poate exista, mă adormea din ce în ce. Mă trezesc brusc şi îmi arunc genele împăienjenite către fereastra aburită şi înceţoşată şi văd soarele alunecând pe cer. Timpul curgea (ca în pictura lui Dali) strigând şi urlând descreierat să mă ridic din pat (că doar o viaţă am şi pe aia o dorm) dar eu nu îl ascultam (ce încapăţânată!).
